Maria a atins prima rochie cu vârful degetelor.
Materialul fin i-a alunecat pe piele, iar ea a zâmbit larg, fără să vadă culorile, fără să știe eticheta.
„Tată… e moale”, a spus ea încet.
Ana a luat cealaltă rochie și a apropiat-o de obraz.
„Parcă e rece… dar frumoasă”, a murmurat.
Raluca a râs scurt.
„Normal că sunt frumoase. Costă cât salariul tău pe câteva luni.”
Apoi s-a uitat direct la mine.
„Condiția e simplă”, a spus ea, calm. „Le iau cu mine la București. Am relații. Medici buni. O viață adevărată. Nu mizeria asta.”
Am simțit cum îmi îngheață sângele.
„Să le iei… unde?”, am întrebat, deși știam răspunsul.
„De lângă tine”, a spus fără să clipească. „Ai făcut ce-ai putut. Dar e destul.”
Maria s-a întors spre mine.
„Tată… ce vrea doamna?”, a întrebat, cu voce tremurată.
Raluca a oftat teatral.
Nu ratați restul! Faceți clic pe Următorul pentru a continua.
