Confruntarea inevitabilă

Băieții se uitau mirați la clădirea impunătoare. — Mama, aici ai locuit? a întrebat Cătălin. — Da, puiule. Aici am stat… înainte să plecăm.

Nu le spusese niciodată. Era prea devreme. Dar știa că ziua aceea avea să vină.

A stat câteva minute în ploaia măruntă, privind poarta. Apoi a scos telefonul și a format un număr pe care îl păstrase ascuns în telefon ani întregi. Când vocea de la celălalt capăt i-a răspuns, a simțit cum tot sângele i se retrage din obraji.

— Da? Cine e? — Eu sunt… Andreea.

S-a lăsat o tăcere lungă, ca și cum timpul s-ar fi oprit în loc. Apoi, vocea lui a devenit brusc tensionată.

Decizia finală

— Unde ești? — În fața casei. Vino afară.

Nu era un ordin. Era o invitație. Dar știa că nu avea să aibă curajul să o refuze. Curiozitatea, ego-ul, frica — toate îl vor împinge să coboare.

Și așa a fost.

Poarta a scârțâit ușor, iar bărbatul a apărut în prag, îmbrăcat impecabil, cu privirea aceea rece pe care o știa prea bine. Dar, când ochii lui s-au oprit pe gemeni, fața i s-a schimbat. S-a albit, apoi a înroșit brusc.

Nu ratați restul! Faceți clic pe Următorul pentru a continua.