O amintire vie: Mâinile mamei
Anii de rezidențiat au trecut ca un vârtej de nopți albe, gărzi epuizante și cazuri clinice complexe. De fiecare dată când simțeam că oboseala mă doboară, când ochii mi se închideau de somn deasupra tratatelor de chirurgie sau când presiunea din secția de primiri urgențe devenea insuportabilă, îmi aminteam de un singur lucru: de mâinile mamei mele. Mâini crăpate de dezinfectanți, asprite de cozile de mătură și de gălețile cu apă, dar care, în fiecare seară, îmi mângâiau fruntea cu o blândețe divină.
Ea nu mai lucra la spitalul unde făceam eu rezidențiatul. Genunchii ei începuseră să cedeze sub greutatea anilor de muncă fizică, iar eu, din primele mele salarii de medic rezident, o obligasem să se retragă. Însă spiritul ei rămăsese pe holurile acelea. Ori de câte ori treceam pe lângă personalul de la salubritate, salutam cu cel mai profund respect. Știam că în spatele fiecărei veste de lucru se ascunde, poate, o altă mamă care își clădește în tăcere visul pentru copilul ei.
Nu ratați restul! Faceți clic pe Următorul pentru a continua.
