Sprijinul comunității

Vecina de vis-a-vis, care altădată strâmba din nas, i-a oferit o haină groasă pentru Petrică. „Am avut-o de la nepoții mei. Acum vă e mai de folos vouă.” Această solidaritate a comunității a fost un alt semn că Anya și Petrică nu erau singuri în această călătorie.

O relație profundă

Iar într-o seară, când Anya se întorcea cu Petrică de la plimbare, mama ei o aștepta în prag. În mâini avea o pătură groasă, țesută cu margarete, și un borcan cu dulceață de vișine. „Nu ți-am spus atunci, dar… ai fost curajoasă, Anna. Poate mai curajoasă decât am fost eu vreodată.” Anya nu spuse nimic. Doar o îmbrățișă. Era tot ce trebuia.

Anii au trecut. Petrică a crescut. Nu vedea lumea, dar o simțea mai profund decât mulți. A învățat să citească în Braille, să cânte la pian, să simtă culorile cu degetele, iar emoțiile — cu sufletul. Iar Anya? Nu se măritase, dar nici nu simțea lipsa. Avea brațele pline, casa vie și inima plină.

Nu ratați restul! Faceți clic pe Următorul pentru a continua.