N-a spus nimic.
Tocmai s-a apropiat, s-a urcat în poala mea, și-a sprijinit fața pe pieptul meu și a stat acolo mult timp.
Julie privea totul de la uşă.
— Tati, cine o va împleti pe Joan ca să poată merge la școală?
— Voi învăța, i-am răspuns. — Dă-mi o săptămână. O să fie oribil la început.
— Mama împletea oase de pește.
— Apoi voi învăța cum să fac și una dintre acestea.
Joyce a trecut pe lângă sora ei şi mi-a tras uşor mâneca.
— Putem lua cereale la micul dejun? Mama făcea mereu clătite sâmbăta... dar astăzi nu vreau clătite.
— Deci astăzi vom avea cereale.
Am aşezat patru boluri pe masă şi am privit cum mâncau fără să spună un cuvânt.
Bucătăria, cândva cel mai zgomotos loc din casă, părea acum la fel de liniștită ca o bibliotecă.
Și habar n-aveam cum voi putea să mă opresc pe mine și pe copiii mei să nu se destrame.
În acea după-amiază, am încercat să împăturesc nişte haine.
Am ajuns să stau pe podea, ţinând unul dintre puloverele lui Sarah pe faţa mea.
Am plâns până aproape că mi-am pierdut răsuflarea.
Apoi am şters repede lacrimile pentru că Jeremy a intrat căutându-şi iepuraşul de pluş.
— Ești trist, tati?
— Sunt, fiule. Foarte trist.
— Și eu.
A stat lângă mine, și-a sprijinit capul pe brațul meu și a rămas acolo mult timp.
Următoarele zile s-au amestecat într-o rutină gri de a duce copiii la școală, mese pe jumătate terminate și povești înainte de culcare pe care abia le puteam termina fără să-mi crape vocea.
Îmi tot spuneam că trebuie să înfrunt doar câte o oră.
M-am gândit că, încetul cu încetul, totul va începe să devină mai puţin dificil.
Nu ratați restul! Faceți clic pe Următorul pentru a continua.
